Fahrenheit 451

Fahrenheit 451 - Ray Bradbury "De departe cel mai important roman al lui Ray Bradbury, a apărut prima dată sub numele de "The Fireman", în revista Galaxy Science Fiction (februarie, 1951). Povestea a fost extinsă la cererea editurii Ballantine, care a publicat-o în 1953. A devenit repede una dintre cărţile de referinţă ale SF-ului distopic şi o lectură obligatorie pentru orice fan adevărat al ficţiunii speculative. Mi-a luat mult timp să citesc cărţulia aceasta, dar cred că este din vina mea. Fahrenheit 451 cere o cameră liniştită şi timp, ca să descoperi ritmul pe care îl impune scriitura şi să te afunzi în universul distopic în care lumea a renunţat la cărţi, în care pompierii ("firemen" - ad literam "oameni ai focului") nu sunt meniţi să stingă ci să aprindă focurile. Cartea lui Bradbury necesită atenţie din pricina felului cum te conduce spre motivele centrale - prin sunete, mirosuri, senzaţii, toate trecute prin filtrul percepţiilor lui Guy Montag, pompierul, eroul central, ce descoperă magia dintre paginile pe care le arde. Celelalte personaje majore sunt prezentate tot din perspectiva lui Montag, şi oglindesc schimbările prin care trece eroul, de la descoperirile de la început, la disperare, spre optimismul şi împăcarea din final. Începutul îl pune pe Montag faţă în faţă cu tânăra Clarisse McClellan, ale cărei idei îl fac să observe pentru prima dată viitorul distopic în care trăieşte. Avem de-a face cu o umanitate decadentă, cufundată în propriul hedonism - cu ochii holbaţi la televizoare uriaşe, atenţi doar la filme, emisiuni sau ştiri de ultimă oră, sau pur şi simplu bârfind cu rudele pe ecran, oamenii au renunţat cu desăvârşire la activităţi intelectuale; nu există nici un motiv de a învăţa ceva ce nu îţi va folosi la locul de muncă, iar cărţile sunt văzute ca o cauză de confuzie, şi ca atare o sursă de discomfort. Aflăm că străzile sunt aproape pustii, majoritatea populaţiei fiind închiză în casă, cu ochii în ecrane. Montag o întâlneşte pe Clarisse pe una dintre aceste străzi pustii, în timp ce se întoarce spre casă. Episodul aminteşte de o povestire mai veche a lui Bradbury, "The Pedestrian" (Pietonul, scrisă în 1951), despre un tip care a fost arestat pentru simplu fapt că se plimba pe străzi, când toată lumea stătea în faţa televizoarelor. Leonard Mead, personajul în cauză din "The Pedestrian", a servit ca inspiraţie pentru Clarisse McClellan. Clarisse se plimbă singură pe străzi, miroase florile şi ascultă sunetele oraşului; a fost consultată de mai mulţi psihologi pe tema aceasta şi declarată nebună de câteva ori; perfect lucidă, îl învaţă pe Montag că există şi alte lucruri care contează, în afară de distracţia televizată, şi că odată, cândva, pompierii stingeau flăcările, nu ardeau cărţi. Conversaţiile lor îl fac pe pompier să aprecieze altfel viaţa, şi să-şi pună întrebări. Conflictul apare pe două fronturi. O întâlnim pe nevasta lui Montag, care se complace în propria dependenţă de ecranele uriaşe, condamnând cărţile ca fiind prea confuze. Apoi căpitanul Beatty, antagonistul principal, capabil să citeze din autori faimoşi pentru a-i demonstra lui Montag puterea cărţilor de a zăpăci. De la Beatty aflăm cum a început omenirea să ardă cărţile, treptat, întâi simplificând literatura, apoi renunţând cu desăvârşire la ea. Guvernele nu au făcut decât să profite de această tendinţă. Discursul lui Beatty oglindeşte ideea centrală a romanului. Perceput ca un comentariu asupra cenzurii, Fahrenheit 451 vorbeşte de fapt despre efectul tehnologiei asupra psihologiei umane. Avansul tehnologic încurajază transmiterea rapidă a informaţiei - publicul nu mai are răbdare să citească decât proză scurtă, simplă, timpul acordat lecturii se reduce, şi nu este greu de anticipat o dispariţie totală a operelor literare de amploare, o simplificare a gândirii cauzată de simplificarea informaţiei primite. Exemplul care mi-a plăcut, în sensul acesta, a fost Hamlet repovestit într-o pagină, dintr-un volum care declara "Acum, în sfârşit, poţi citi toţi clasicii; ţine pasul cu vecinii!". Omenirea devine din ce în ce mai comodă, până când orice fel de discomfort este eliminat - culminând cu cel intelectual. Astfel, orice stimulează gândirea, orice provocare intelectuală este respinsă şi eliminată, iar orice reprezentant al acestor provocări (scriitori, profesori, oricine se dovedeşte mai deştept decât media) este şi el respins. Căpitanul Beatty spune că "nu toţi se nasc egali, cum declară Constituţia, ci sunt făcuţi egali", prin dorinţa colectivă de simplificare a gândirii. Guvernul nu face decât să acţioneze conform acestei dorinţe, pentru ca poporul să se simtă în siguranţă. Romanul lui Bradbury este deseori comparat cu 1984 al lui Orwell, însă cele două distopii nu sunt nici pe departe identice. Orwell înfăţişază un univers în care cenzura este impusă de un stat autoritar. Pentru Bradbury, cenzura este un rezultat inevitabil al decadenţei. Opus căpitanului Beatty apare Faber, un fost profesor de engleză, conştient de efectul dezastruos pe care îl are lipsa literaturii în rândul populaţiei, dar care este prea temător pentru a face ceva. El îl învaţă pe Montag valoarea cărţilor pe care le arde, citindu-i pasaje printr-un dispozitiv introdus în ureche, îi explică felul în care cărţile, prin natura lor ambiguă şi confuză, sunt o încercare de a explica natura umană, şi există pentru a sublinia greşelile umanităţii, în tentativa de a crea o lume mai bună. Faber menţionează faptul că publicul a încetat singur să citească, iar pompierii nu sunt decât un alt spectacol, într-o lume suprasaturată de distracţii. Faber apare ca simbol al intelectualului oprimat, îi este frică să iasă din ascunzătoarea în care s-a cufundat, dar ne transmite totodată că valorile cărţilor nu au dispărut pe deplin, ci s-au păstrat în acei câţiva indivizi a căror viaţă era strict legată de cuvintele scrise. Astfel, Faber aruncă o umbră de speranţă asupra unui univers care pare pierdut în propria decadenţă. Un asemenea univers nu poate sfârşi decât prin distrugere, prin purificare - prin foc - pentru a renaşte din propria cenuşă şi a sta la baza unei lumi mai bune. Din acest punct de vedere, Fahrenheit 451 este un roman optimist. Ideile mor greu, demonstrează Bradbury, iar cărţile supravieţuiesc, chiar dacă paginile se transformă în cenuşă. Focului care distruge, purifică şi totodată încălzeşte se alătură sumedeniei de simboluri, pe măsură ce Montag este afectat din ce în ce mai mult de cele observate. Focul distruge cărţile şi totodată dezvăluie perversităţile viitorului sumbru - precum Câinele Mecanic, un robot nici viu, nici mort, un vânător de neoprit în slujba pompierilor, care, prin natura sa nu tocmai vie, apare ca o variantă sinistră a păsării pheonix, o culminare a tehnologiei corupte ce trebuie purificată prin foc. Pasărea phoenix care, periodic se aruncă în foc renăscând din propria cenuşă, apare succesiv ca simbol al perpetuării valorilor literare, şi nu în ultimul rând al întregii umanităţii, care insistă, prosteşte, să se autodistrugă pentru a renaşte. Un alt simbol important este cel al oglinzii. Cărţile, la fel ca ecranele televizoarelor, servesc drept oglinzi, numai că ultimele înfăţişază numai lucruri plăcute, pe când primele pot să surprindă şi unele amănunte mai puţin acceptabile. Doar când aparatele sunt stinse poate Montag să se reflecte în ecranele uriaşe. Dar simbolul apare şi la un alt nivel, cel al personajelor. Fiecare erou are alter-ego-ul de cealaltă parte a baricadei: pe de-o parte, Clarisse, care preferă plimbările lungi, visătoare, versus Mildred, nevasta sedentară, care preferă să uite de sine între ecranele imense; pe de altă parte, Faber, profesorul ascuns, care se împotriveşte dispariţiei cărţilor, dar nu face nimic în privinţa asta, versus Beatty, arogantul căpitan al pompierilor, care citează autorii pe care i-a ars. Montag este prins între cele două lumi - cea a maselor ignorante şi cea a intelectualilor izgoniţi - iar evoluţia sa se oglindeşte în succesiunea personajelor pe care le întâlneşte. Clarificarea acestei evoluţii se concretizează spre finalul cărţii, când Montag pluteşte pe un râu, în încercarea de a scăpa, şi reflectă, calm, la viaţa sa de până atunci. Apa este aici o metaforă pentru oglindă, pentru reflecţie şi totodată pentru o purificare calmă, non-distructivă, care conduce, în final, la renaşterea civilizaţiei. Fahrenheit 451 vorbeşte tocmai despre această renaştere. Umanitatea, ca şi literatura, rezistă propriei anihilări, propriei decadenţe, iar după inevitabila purificare, este gata să înceapă din nou. În acest sens, Fahrenheit 451 este un roman optimist, Bradbury fiind convins că umanitatea poate învăţa chiar şi din cele mai cumplite greşeli." ( de Robert Coller - preluare de pe http://www. bookblog. ro )